Category: Uncategorized

Măsurile asigurătorii dispuse față de persoana juridică aflată în procedură de insolvență

Art. 494 Cod procedură penală

Față de persoana juridică se pot lua măsuri asigurătorii, dispozițiile art. 249-256 și ale art. 549^1 aplicându-se în mod corespunzător.

Potrivit disp. art. 249 Cod proc. pen., pot să dispună luarea măsurilor asigurătorii:

• procurorul, în cursul urmăririi penale, prin ordonanță;
• judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin Incheiere motivată, dispunându-se din oficiu sau la cererea procurorului.

Scopul măsurilor asiguratorii este evitarea ascunderii, distrugerii, înstrainării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiunii. (Art. 249 Cpp)

Articolul 249 Condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii

(1) Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

(2) Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.

(3) Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.

(4) Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.

(4^1) În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie. (5) Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora.

(6) Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, și la cererea părții civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi și părții civile.

(7) Măsurile asigurătorii luate în condițiile alin. (1) sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.

(8) Nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice ori unei alte persoane de drept public și nici bunurile exceptate de lege.

Dezlegarea unor chestiuni de drept

• Prin Decizia HP nr. 1/2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 25 februarie 2020, ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, a admis sesizarea Curții de Apel București Secția a V-a civilă, stabilind că:
              În interpretarea dispozițiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) și art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, raportate la dispozițiile art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală de la 1968), existența unor măsuri asigurătorii înființate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenței, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracțiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare:

a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce privește bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispozițiilor Legii nr. 85/2014;

c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuțiilor conferite de Legea nr. 85/2014.

Prin măsuri asiguratorii, astfel cum sunt prevăzute la art. 252-254 Cod proc. pen., înțelegem:

• Sechestrul propriu-zis;
• Notarea ipotecară;
• Poprirea.

În materia insolvenței, există o serie de prevederi cu caracter special privind măsurile asigurătorii, după cum urmează să dezvoltăm.

Imposibilitatea indisponibilizării contului de insolvență

Conform art. 39 alin. (2) din Legea nr. 85//2014, după deschiderea procedurii de insolvență toate plățile se realizează într-un cont deschis la o unitate a unei bănci, astfel:

• Dacă nu s-a ridicat dreptul de administrare, plățile se fac pe baza unei dispoziții emise de către administratorul special, care de regulă este fostul administrator al societății comerciale,  cu avizarea sau sub supravegherea administratorului judiciar;
• Dacă s-a ridicat dreptul de administrare, dar nu s-a trecut la faliment, de către administratorul judiciar;
• În cursul falimentului, de către lichidatorul judiciar.

Ridicarea dreptului de administrare se realizează la cerere sau de drept, fiind reglementată la art. 85 din Legea nr. 85/2014.

Potrivit dispozițiilor exprese de la art. 163 alin.(3) din Legea insolvenței, (3)Contul de insolvență deschis în condițiile art. 39 alin. (2) nu va putea fi în niciun mod indisponibilizat prin nicio măsură de natură penală, civilă sau administrativă dispusă de organele de cercetare penală, de organele administrative sau de instanțele judecătorești.

Așadar, asupra contului de insolvență nu se poate institui măsura popririi, nici măcar în vederea confiscării speciale sau extinse.

Se întâlnește în practică situația în care persoana juridică are deschise mai multe conturi bancare, care rămân deschise și după deschiderea procedurii insolvenței și în care persoana juridică încasează sume de bani. În doctrină se exprimă ideea potrivit căreia nici aceste conturi pot intra sub incidența măsurilor asigurători, cu excepția situației în care acestea au fost instituite anterior deschiderii procedurii, opinia fiind fundamentată pe prevederile de la art. 88 din Legea nr. 85/2014 și susținuă de argumentul că sumele de bani din aceste conturi sunt destinate plăților ce urmează a fi efectuate prin contul unic de insolvență[1].

Posibilitatea valorificării bunurilor

Sediul materiei

Art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014: „Bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenție, sechestre, de orice fel. Fac excepție de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale și/sau confiscării extinse.”

Atunci când există măsuri asiguratorii luate asupra bunurilor unei persoane juridice față de care s-a dispus sau urmează să se dispună deschiderea procedurii de insolvență, iar în această procedură se dorește valorificarea acestor bunuri conform procedurilor prevăzute de legea insolvenței, soluția diferă în funcție de momentul la care au fost luate măsurile asigurătorii, daca sunt anterioare sau ulterioare deschiderii procedurii de insolvență.

Există așadar o prevedere expresă la art. 91 alin (1) din Legea nr. 85/2014 care stabilește că toate bunurile supuse măsurilor asigurătorii pot fi valorificare în cadrul procedurii de insolvență, indiferent de scopul pentru care a fost luată măsura.

Dispozițiile art. 91 din Legea insolvenței reprezintă o lege specială, derogatorie de la prevederile art. 249 și urm. Cod proc. pen., permisă de către legiuitor care a avut în vedere că valorificarea bunurilor în procedura insolvenței nu este una voluntară, ci este efectuată strict în condițiile legale stabilite de legea insolvenței.

Decizia ICCJ nr. 1/2020

Prin Decizia nr. 1/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au expus pe larg motivele pentru care măsura asigurătorie dispusă anterior deschiderii procedurii insolvenței nu afectează procedura de valorificare a bunurilor realizată în cadrul procedurii de insolvență. Pentru a se observa motivarea instanței, redăm considerentele relevante:

„Asupra fondului sesizării, Înalta Curte a reţinut că potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2014, „scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia”.

Aşadar, Legea nr. 85/2014 are două componente esenţiale: una privind prevenirea insolvenţei şi cea de-a doua privind procedura insolvenţei în scopul acoperirii pasivului debitoarei.

  Sub cel de-al doilea aspect, care interesează în cauză, rezultă că procedura insolvenţei este o procedură execuţională, concursuală şi colectivă, desfăşurată de „organele care aplică procedura” (aşa cum sunt denumite chiar în titlul II capitolul I secţiunea a 2-a din Legea nr. 85/2014), respectiv de: instanţele judecătoreşti (tribunalul, în primă instanţă şi curtea de apel, în calea de atac – art. 41 şi 43), judecătorul-sindic (care funcţionează în cadrul tribunalului), administratorul judiciar şi lichidatorul judiciar (practicieni în insolvenţă, desemnaţi de către judecătorul-sindic pentru administrarea procedurii insolvenţei – art. 57 – 64).

 În fine, procedura insolvenţei este o procedură de executare silită concursuală şi colectivă la care participă toţi creditorii împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor, în modalităţile prevăzute de lege (art. 5 pct. 44 din Legea nr. 85/2014).

 Procedura falimentului este procedura de insolvenţă, concursuală, colectivă şi egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia, pentru acoperirea pasivului (art. 5 pct. 45).

 Cu alte cuvinte, procedura insolvenţei (în componentele sale distincte), fiind una judiciară, prin excelenţă, desfăşurată sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic, nu implică în totalitate voinţa debitorului în ceea ce priveşte modalitatea concretă de valorificare a bunurilor sale în scopul acoperirii creanţelor. Ca atare, din acest punct de vedere, această procedură presupune o înstrăinare/vânzare silită a bunurilor (iar nu de bunăvoie), chiar şi în cazul reorganizării, de vreme ce şi în acest caz planul de reorganizare este supus analizei creditorilor şi apoi aprobării de către judecătorul-sindic (art. 134 – 140).

 Aşadar, pornind de la analiza celor două instituţii juridice aflate în concurs, respectiv măsura asigurătorie dispusă în procesul penal asupra unor bunuri ale debitoarei, aflată în procedura insolvenţei, şi măsura de valorificare a bunurilor debitoarei în procedura insolvenţei, trebuie făcute câteva distincţii.

 Aşa cum a decis Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2/2018, mai întâi trebuie avut în vedere faptul că dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesual civilă, astfel cum reglementează dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care consacră caracterul de drept comun al dreptului procesual civil, chiar în materie penală, dacă această materie nu conţine dispoziţii contrare.[1]

De asemenea, tot cu titlu preliminar, trebuie subliniat faptul că o măsură asigurătorie dispusă în procesul penal are scopul de a împiedica sustragerea de către proprietar a bunurilor sale de la o eventuală valorificare silită sau, în sens larg, de la valorificarea gajului general al creditorilor săi, precum şi de a împiedica ascunderea, distrugerea, înstrăinarea acestor bunuri a căror executare silită s-ar putea face ulterior, după obţinerea titlului executoriu (adică a hotărârii penale privind obligarea inculpatului la repararea pagubei produse părţii civile, obligarea la plata unei amenzi penale, obligarea la plata cheltuielilor judiciare sau a hotărârii definitive privind confiscarea specială sau extinsă). Măsura asigurătorie în procesul penal constă în „indisponibilizarea” acestor bunuri (mobile sau imobile) – art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că debitorul nu mai poate dispune de bunăvoie de aceste bunuri până la momentul executării silite, efectul acestei măsuri fiind, prin excelenţă, unul preventiv, acelaşi ca măsura asigurătorie dispusă într-un proces civil.

 Or, valorificarea bunurilor debitoarei în procedura insolvenţei nu reprezintă un act de dispoziţie la îndemâna debitoarei, pentru a se considera că pe această cale bunurile asupra cărora poartă măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal sunt sustrase, în mod nelegal, de sub sechestru, ci această procedură se desfăşoară sub controlul de legalitate al judecătorului-sindic şi sub coordonarea administratorului judiciar sau, după caz, a lichidatorului judiciar.

 Pe de altă parte, indisponibilizarea nu conferă acestor bunuri caracter de inalienabilitate şi insesizabilitate, aşa cum reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 2/2018 (paragrafele 67 şi 68), ceea ce conduce la concluzia că nu există nicio incompatibilitate între existenţa acestei măsuri şi valorificarea drepturilor creditorilor din procedura insolvenţei asupra debitoarei, cu atât mai mult cu cât măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal nu conferă beneficiarului acestora calitatea de creditor preferenţial în raport cu creditorii din cadrul procedurii insolvenţei, aceştia din urmă putând fi chiar titularii unor drepturi reale sau ale unor garanţii care îi situează pe poziţii privilegiate în etapa distribuirii fondurilor, conform art. 161 din Legea nr. 85/2014.

 De asemenea, potrivit art. 342, dispoziţiile Legii nr. 85/2014 se completează cu cele ale Codului civil şi ale Codului de procedură civilă numai în măsura în care nu contravin prevederilor speciale ale acestei legi.

Dispoziţiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează regimul bunurilor înstrăinate în procedura insolvenţei de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar şi prevăd că aceste bunuri sunt dobândite libere de orice sarcini, făcând excepţie de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în cadrul procesului penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse.

Din economia dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 referitoare la modalităţile concrete de valorificare a bunurilor în cadrul acestei proceduri judiciare rezultă că procedura în sine este una de lichidare a bunurilor din averea debitoarei, efectuată de lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic, la care toţi creditorii participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor.

 Or, distincţia faţă de executarea silită de drept comun din materie civilă priveşte două componente: una se referă la organul care aplică procedura – la executarea silită civilă, acesta este executorul judecătoresc (art. 623 din Codul de procedură civilă), iar în cadrul procedurii insolvenţei, acesta este lichidatorul judiciar [art. 64 lit. i) din Legea nr. 85/2014]; a doua componentă se referă la instanţa care exercită controlul de legalitate asupra procedurii – în timp ce în cadrul executării silite civile aceasta este instanţa de executare (judecătoria), în cadrul procedurii insolvenţei instanţa este reprezentată de judecătorul-sindic din cadrul tribunalului sau, după caz, al tribunalului specializat, în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul, conform dispoziţiilor art. 120 din Codul de procedură civilă.

Pe de altă parte, în ciuda acestor distincţii, care conferă procedurii insolvenţei un caracter pronunţat de specificitate, majoritatea argumentelor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 2/2018 se aplică prin analogie şi în cauza de faţă (ubi eadem legis ratio ibi eadem legis dispositio).

Aşa cum s-a observat mai sus, din analiza jurisprudenţei naţionale cu privire la aceste chestiuni de drept a rezultat că majoritatea instanţelor au opinat în sensul că măsurile asigurătorii din procesul penal nu suspendă, nu împiedică derularea procedurii insolvenţei în toate componentele sale, sub aspectul posibilităţii valorificării bunurilor asupra cărora s-au instituit atare măsuri.

Deoarece dispoziţiile legale ce au fost interpretate diferit de către instanţe cuprind nuanţe diferite în raport cu scopul instituirii măsurii asiguratorii în procesul penal, modul de aplicare a acestora urmează a fi analizat în mod distinct, cu atât mai mult cu cât textele însele fac distincţii importante. Astfel:

Atunci când măsura asigurătorie este instituită în vederea reparării prejudiciului părţii civile sau a recuperării cheltuielilor judiciare

 Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, scopul măsurii asigurătorii este de a crea părţii civile un avantaj patrimonial, în vederea executării obligaţiilor ce ar putea decurge din rezolvarea acţiunii civile ori în vederea recuperării cheltuielilor judiciare.

 Consecinţa acestei măsuri constă în menţinerea bunului în proprietatea celui ce urmează a fi obligat prin soluţionarea laturii civile a procesului penal, adică tocmai efectul de indisponibilizare la care face referire Codul de procedură penală, ce vizează împiedicarea vânzării bunului de bunăvoie de către cel la care se referă măsura sechestrului, nicidecum împiedicarea vânzării silite a bunului, chiar şi prin intermediul unei proceduri concursuale (a insolvenţei).

  Când bunurile vizate de măsura sechestrului asigurător aparţin unei persoane aflate în procedura falimentului, un astfel de avantaj patrimonial nu mai poate fi menţinut, dat fiind faptul că dispoziţiile legii insolvenţei nu instituie niciun tratament privilegiat în ceea ce priveşte creanţa unei părţi civile din cadrul unui proces penal, faţă de ceilalţi creditori din aceeaşi procedură.

 Din contră, legea stabileşte în mai multe rânduri prin dispoziţiile sale speciale (unele evocate mai sus) că procedura insolvenţei/falimentului este o procedură concursuală, colectivă şi egalitară, ceea ce înseamnă că toţi creditorii participă în vederea valorificării creanţelor, conform ordinii de prioritate prevăzute de Legea nr. 85/2014.

  De altfel, potrivit art. 581 din Codul de procedură penală, dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile, astfel că nu se poate susţine inaplicabilitatea dispoziţiilor legii civile atunci când acestea vin în concurs cu dispoziţii din legea penală, ci dimpotrivă, legiuitorul stabileşte o anumită complementaritate a acestora.

Mai mult, în cauza de faţă, în afară de Codul de procedură civilă, legea civilă mai este reprezentată şi de Legea nr. 85/2014, dat fiind faptul că o executare silită de drept comun împotriva unei persoane aflate în procedura insolvenţei este suspendată de drept, potrivit art. 75 alin. (1) din lege (element care diferenţiază o dată în plus procedura executării silite de drept comun, de procedura insolvenţei).

 Ca atare, regulile de drept civil aplicabile sunt cele prevăzute de Legea nr. 85/2014, urmând a fi completate, în măsura compatibilităţii lor cu procedura insolvenţei, de dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă.

 Conform art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014, creanţa unei părţi vătămate din cadrul procesului penal se înscrie sub condiţie suspensivă, până la soluţionarea acţiunii civile din procesul penal; în cazul în care această acţiune nu se finalizează până la închiderea procedurii insolvenţei, eventualele creanţe rezultate din procesul penal vor fi acoperite din averea persoanei juridice reorganizate sau, dacă este cazul, din sumele obţinute din acţiunea în atragerea răspunderii patrimoniale exercitate conform art. 169.

 Aşadar, textul de lege evidenţiază intenţia clară a legiuitorului de a nu prelungi/suspenda/împiedica derularea procedurii insolvenţei până la soluţionarea acţiunii civile din cadrul procesului penal, în condiţiile în care o astfel de prelungire/suspendare/împiedicare pe durată nedeterminată ar atrage după sine cheltuieli suplimentare şi ar fi de natură a aduce atingere drepturilor celorlalţi creditori de a-şi vedea acoperite creanţele într-un termen rezonabil, dar şi pe aceea de a stabili caracterul de lege civilă aplicabilă şi în procesul penal Legii nr. 85/2014.

 Toate aceste dispoziţii reglementează necesitatea continuării procedurii insolvenţei, în baza regulilor sale specifice, în ciuda preexistenţei sau apariţiei unei măsuri asigurătorii în procesul penal, cu atât mai mult cu cât nu rezultă din nicio dispoziţie legală reglementată de legea penală sau procesual penală sau de legea civilă, care să confere beneficiarului unei măsuri asigurătorii din procesul penal un titlu preferenţial ce ar urma să se definitiveze în viitor, după obţinerea unui titlu executoriu în urma soluţionării acţiunii civile din procesul penal, partea civilă câştigătoare fiind cel mult un creditor chirografar care are acelaşi regim cu orice creditor chirografar dintr-un proces civil obişnuit, beneficiind doar de gajul general al creditorilor chirografari, cu posibilităţile reglementate de legea specială, respectiv de Legea nr. 85/2014.

 Mai mult, aşa cum se reţine şi în Decizia nr. 2/2018, atribuirea unui regim de bun inalienabil sau insesizabil bunurilor afectate de măsuri asigurătorii dispuse în procesul penal depăşeşte cadrul legal de reglementare al regimului juridic al acestora. Art. 253 alin. (4) din Codul de procedură penală, reglementând necesitatea ca fie procurorul, fie judecătorul de cameră preliminară, fie instanţa de judecată care a dispus instituirea sechestrului să ceară organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, doar pentru opozabilitatea faţă de terţi, exclude posibilitatea de a se considera că o atare măsură ar institui o prioritate în executare, care să confere un drept de preferinţă celui în beneficiul căruia a fost instituită măsura, fie acesta chiar şi statul, cu atât mai puţin în cadrul procedurii insolvenţei, care reglementează o ordine de prioritate legală pentru distribuirea sumelor rezultate din valorificarea bunurilor debitoarei.

 În concluzie, dispoziţiile art. 102 alin. (8) şi art. 154 – 158 din Legea nr. 85/2014 raportate la dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968) trebuie interpretate în sensul că existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat, nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 şi nici nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor conferite de Legea nr. 85/2014.

Atunci când măsura asigurătorie din procesul penal a fost instituită în vederea confiscării speciale/extinse, dispoziţiile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014 nu îşi găsesc aplicarea, întrucât măsura confiscării nu vizează soluţionarea laturii civile din procesul penal, ci are legătură cu modalitatea de rezolvare a acţiunii penale.

Confiscarea specială este o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial, constând în trecerea silită în proprietatea statului a unor bunuri aflate în posesia sau, după caz, proprietatea făptuitorului, menţinerea bunurilor în patrimoniul făptuitorului creând o stare de pericol pentru valorile sociale.

 Cazurile în care se poate dispune confiscarea specială sunt cele prevăzute la art. 112 din Codul penal şi se referă la: „a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală; b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor; e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; f) bunurile a căror deţinere este interzisă de legea penală.”

 Scopul măsurii asigurătorii dispuse în vederea confiscării nu este acela de a crea un avantaj patrimonial vreunei persoane având un potenţial drept de creanţă, ci de a asigura că anumite categorii de bunuri rămân în patrimoniul unei persoane, urmând fi trecute în patrimoniul statului în condiţiile în care se dispune luarea măsurii.

  Excepţia prevăzută de art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 vizează însă modalitatea în care se realizează dobândirea bunului, urmând a fi menţinută măsura sechestrului asigurător instituit în vederea confiscării şi după înstrăinarea bunului, fără a fi însă de natură a împiedica sau a temporiza o astfel de înstrăinare, textul stabilind doar efectul ulterior înstrăinării bunului, acela de „bun liber de sarcini” sau de „bun grevat de sarcini”.

Prin utilizarea sintagmei „dobândite libere de orice sarcini”, legiuitorul se referă la subdobânditorul din cadrul procedurii insolvenţei (cel care a cumpărat bunul), iar nu la debitor, în calitate de proprietar executat silit în cadrul unei atare proceduri, astfel că textul, redactat într-o manieră confuză şi neclară, deşi adoptat în scopul asigurării unei protecţii a unor valori sociale specifice dreptului penal, produce neclarităţi sub aspectul regimului juridic al bunului la care se referă.

  Pe de altă parte, teza întâi din art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează fără putinţă de tăgadă premisa deja produsă a înstrăinării, a dobândirii de către terţi în cadrul procedurii insolvenţei a unor bunuri asupra cărora este instituită măsura asigurătorie în vederea eventualei confiscări speciale/extinse care nu a fost încă dispusă în procesul penal, al cărei caracter eventual este dat de lipsa unei hotărâri definitive pe latură penală, iar teza a doua din acelaşi text se referă doar la caracterul de „bun liber de sarcini” sau de „bun grevat de sarcini”, iar nu la vreo inalienabilitate sau insesizabilitate a acestuia. Cu alte cuvinte, legiuitorul stabileşte consecinţele ce au loc după înstrăinarea/dobândirea valabilă, iar nicidecum un impediment absolut de a fi valorificat în cadrul unei proceduri judiciare a insolvenţei.

   În acest sens trebuie subliniată şi denumirea marginală a textului de lege (respectiv „Regimul bunurilor înstrăinate în procedura insolvenţei de către administratorul sau lichidatorul judiciar”); de altfel, art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 face referire la dobândirea liberă de orice sarcini a bunului, precum privilegii, gajuri, ipoteci sau drepturi de retenţie, sechestre de orice fel, făcând excepţie de la acest regim (respectiv al dobândirii bunurilor libere de orice sarcini) măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse, care se menţin şi ulterior înstrăinării.

  Mai mult, potrivit art. 112 alin. (3) din Codul penal, în cazul în care bunurile ce urmează a fi supuse confiscării nu se mai regăsesc în posesia sau patrimoniul infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul în bani al acestora, cu distincţia arătată în art. 112 alin. (2) privind posibilitatea confiscării numai în parte a bunurilor. Aşadar, însuşi legiuitorul din materie penală a prevăzut posibilitatea ca măsura penală a confiscării să îşi producă efecte chiar în cazul înstrăinării bunurilor supuse unei asemenea măsuri, într-o atare situaţie măsura de siguranţă producând efectele scontate, respectiv înlăturarea stării de pericol creată prin săvârşirea infracţiunii.

 Coroborând astfel dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968), precum şi cele ale art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014, rezultă că noţiunea de „indisponibilizare” la care face referire legea procesual penală nu se extinde şi asupra unui efect suspensiv în procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat sau de a împiedica lichidarea bunului, mai ales că scopul măsurii asigurătorii ar putea fi atins chiar şi în condiţiile în care s-ar proceda la vânzarea bunului, prin menţinerea înscrierii respectivei sarcini în cartea funciară.

  Aşadar, în atare situaţie, se poate proceda la vânzarea bunului în procedura insolvenţei, cu înscrierea sarcinii decurgând din măsura asigurătorie în cartea funciară (atunci când este vorba despre bunuri imobile).”

În ceea ce privește efectele valorificării bunurilor în procedura insolvenței, în doctrină[2] s-a reținut necesitatea de a diferenția după cum măsurile au fost dispuse în vederea reparării prejudiciului, a garantării plății amenzii ori a cheltuielilor judiciare sau în vederea confiscării speciale și/sau extinse.

Așa cum am văzut anterior, la art. 91 din Legea nr. 85/2014 se prevede foarte clar că bunurile se dobândesc libere de orice sarcini, deci inclusiv libere de măsuri asigurătorii, exact precum în executarea silită. Măsura asigurătorie se va strămuta asupra prețului obținut, preț care se distribuie potrivit prevederilor art. 159 din Legea insolvenţei.

[1] Pentru analiză detaliată a se vedea și Articolul publicat de Av. Stan Tîrnoveanu și Av. Viorica Clima, Efectul sechestrului asigurător în vederea reparării prejudiciului încetează ulterior valorificării bunului printr-o procedură execuțională, inclusiv sub imperiul legii nr. 85/2006, Revista de insolvenţă nr. 84, aprilie-iunie 2023, Phoenix

[2] Andra-Roxana Trandafir, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. 3, Ed. C.H. Beck  București 2023, p. 556

Art. 159 din Legea nr. 85/2014

(1) Fondurile obținute din vânzarea bunurilor și drepturilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de cauze de preferință, vor fi distribuite în următoarea ordine:

1. taxe, timbre și orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea și administrarea acestor bunuri, precum și cheltuielile avansate de creditor în cadrul procedurii de executare silită, creanțele furnizorilor de utilități născute ulterior deschiderii procedurii, în condițiile art. 77, remunerațiile datorate la data distribuirii persoanelor angajate în interesul comun al tuturor creditorilor, în condițiile art. 57 alin. (2), art. 61 și 63, care se vor suporta pro rata, în raport cu valoarea tuturor bunurilor din averea debitorului;

2. creanțele creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferință născute în timpul procedurii de insolvență. Aceste creanțe cuprind capitalul, dobânzile, precum și alte accesorii, după caz;

3. creanțele creditorilor beneficiari ai unei cauze de preferință, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările și penalitățile de orice fel, inclusiv cheltuielile, precum și cele corespunzătoare art. 105 alin. (3) și art. 123 alin. (11) lit. a).

(2) În cazul în care sumele realizate din vânzarea acestor bunuri ar fi insuficiente pentru plata în întregime a respectivelor creanțe, creditorii vor avea, pentru diferență, creanțe chirografare sau bugetare, după caz, care vor veni în concurs cu cele cuprinse în categoria corespunzătoare, potrivit naturii lor, prevăzute la art. 161, și vor fi supuse dispozițiilor art. 80. Dacă după plata sumelor prevăzute la alin. (1) rezultă o diferență în plus, aceasta va fi depusă, prin grija lichidatorului judiciar, în contul averii debitorului.

(3) Un creditor beneficiar al unei cauze de preferință este îndreptățit să participe la orice distribuire de sumă făcută înaintea vânzării bunului grevat de o cauză de preferință în favoarea sa. Sumele primite din acest fel de distribuiri vor fi scăzute din cele pe care creditorul ar fi îndreptățit să le primească ulterior din prețul obținut prin vânzarea bunului grevat de o cauză de preferință, dacă aceasta este necesară pentru a împiedica un astfel de creditor să primească mai mult decât ar fi primit dacă bunul grevat de o cauză de preferință în favoarea sa ar fi fost vândut anterior distribuirii.

• Dacă situația este clară în ceea ce privește măsurile asigurătorii dispuse în vederea reparării prejudiciului, a garantării plății amenzii ori a cheltuielilor judiciare, în sensul că bunurile se vor dobândi libere de orice sarcini, nu aceeași este situația în ceea ce privește măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale și/sau extinse.

Teza finală a art. 91 din Legea insolvenței arată că bunurile cu privire la care s-au instituit măsuri asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale și/sau extinse nu sunt libere de orice sarcini, ele se vor dobândi împreuna cu măsurile asigurătorii.

În mod evident, se ridică în primul rând problema valorificării acestor bunuri la un preț rezonabil, dobânditorul asumându-și totuși un risc foarte mare în momentul achiziționării bunurilor în condițiile dobândirii grevate de sechestru asigurător.

În doctrină s-a susținut că teza finală a art. 91 din Legea insolvenței ar fi neconstituțională, întrucăt instituie un regim diferit pentru creditorii care trebuie să își valorifice dreptul de creanță în procedura insolvenței față de cei care urmează procedura comună prevăzută de Codul de procedură civilă, în situația cărora bunurile se dobândesc libere de orice sarcini, în temeiul legii.[1]

[1] Op. Cit. supra, p. 557

Decizia CCR nr. 72/2023

Această critică a fost exprimată de către BRD Groupe Societe Generale SA în cadrul unui dosar aflat pe rolul Tribunalului București – Secția a VII-a civilă în care a ridicat excepția de neconstituționalitate a tezei finale a art. 91 din Legea nr. 85/2014, respinsă de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 72/2023 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 495 din data de 7 iunie 2023.

Extras din Decizia CCR nr. 72/2023:

„Examinând criticile de neconstituționalitate formulate, Curtea reţine că executarea silită este procedura prin intermediul căreia titularul unui drept, recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau prin alt titlu executoriu, îl constrânge, cu ajutorul organelor competente ale statului, pe debitorul său, care nu îşi execută de bunăvoie obligaţia corelativă, să o aducă la îndeplinire în mod silit. Procedura de insolvenţă este o procedură concursuală, colectivă şi egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 5 alin. (1) pct. 45 din Legea nr. 85/2014. Din economia dispoziţiilor Legii nr. 85/2014 referitoare la modalităţile concrete de valorificare a bunurilor în cadrul acestei proceduri judiciare rezultă că procedura de lichidare a bunurilor debitorului este efectuată de lichidatorul judiciar sub controlul judecătorului-sindic şi toţi creditorii participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor lor. Distincţia acestei din urmă proceduri faţă de executarea silită de drept comun din materie civilă priveşte două componente: una se referă la organul care aplică procedura – la executarea silită civilă, acesta este executorul judecătoresc (art. 623 din Codul de procedură civilă), iar în cadrul procedurii insolvenţei, acesta este lichidatorul judiciar [art. 64 lit. i) din Legea nr. 85/2014]; a doua componentă se referă la instanţa care exercită controlul de legalitate asupra procedurii – în timp ce în cadrul executării silite civile aceasta este instanţa de executare (judecătoria), în cadrul procedurii insolvenţei instanţa este reprezentată de judecătorul-sindic din cadrul tribunalului sau, după caz, al tribunalului specializat, în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul, conform dispoziţiilor art. 120 din Codul de procedură civilă.

În continuare, Curtea observă că titularul unei creanţe certe, lichide şi exigibile, este deţinătorul unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Dreptul său trebuie apărat şi protejat, iar acesta trebuie să beneficieze de toate garanţiile specifice recunoscute în legislaţie, inclusiv de acelea care să îi asigure, la nevoie, realizarea dreptului pe cale silită. Una dintre aceste garanţii este cea prevăzută de dispoziţiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care reglementează regimul bunurilor debitorului înstrăinate în procedura insolvenţei de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar. Norma stabileşte că aceste bunuri sunt dobândite libere de orice sarcini, excepţie de la acest regim făcând bunurile supuse măsurilor asigurătorii dispuse în cadrul procesului penal în vederea confiscării speciale şi/sau confiscării extinse. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate consideră că norma criticată împiedică înstrăinarea acestor bunuri până la momentul ridicării sechestrului asigurător penal (care durează, de regulă, până la soluţionarea definitivă a cauzei penale), împrejurare ce generează o discriminare a creditorilor din procedura insolvenţei faţă de creditorii din procedura de executare silită de drept comun, cu afectarea discreţionară a dreptului de proprietate al creditorilor din procedura insolvenţei.

Cu privire la confiscare, Curtea reţine că aceasta este o măsură de siguranţă cu caracter patrimonial, constând în trecerea silită în proprietatea statului a unor bunuri aflate în posesia sau, după caz, proprietatea făptuitorului, menţinerea bunurilor în patrimoniul făptuitorului creând o stare de pericol pentru valorile sociale. Având în vedere categoriile de bunuri ce pot face obiectul acestei măsuri, respectiv cele folosite sau care sunt rezultatul unei infracţiuni sau chiar cele a căror deţinere este interzisă de legea penală sau cele cu privire la care instanţa îşi formează convingerea că provin din activităţi infracţionale, se poate pune în discuţie caracterul licit al dobândirii bunului. Aşa fiind, scopul măsurii asigurătorii dispuse în vederea confiscării nu este acela de a crea un avantaj patrimonial vreunei persoane care deţine un drept de creanţă, ci de a asigura că anumite categorii de bunuri rămân în patrimoniul unei persoane, urmând a fi trecute în patrimoniul statului în condiţiile în care se dispune luarea măsurii.

Prin Decizia nr. 2 din 19 februarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, instanţa supremă a statuat că noţiunea de „indisponibilizare” la care se referă dispoziţiile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, ca şi în materie civilă (unde art. 745 din Codul de procedură civilă stabileşte că, din momentul sechestrării bunurilor, debitorul nu mai poate dispune de ele cât timp durează executarea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de la 2.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu constituie infracţiune), presupune că „titularul bunului nu mai poate dispune liber de el, în sensul că nu îl mai poate înstrăina, greva cu sarcini, dona, închiria, fiindu-i interzis, în general, orice act voluntar care ar putea conduce la scăderea valorii bunului ori la sustragerea lui de la urmărire. Bunurile nu sunt scoase, ci rămân în circuitul civil, fiind suspendat, pe durata instituirii măsurii, doar dreptul de dispoziţie voluntară asupra acestora aparţinând proprietarului. Astfel fiind, indisponibilizarea constituie o măsură de natură preventivă şi constă în suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie juridică şi/sau materială a proprietarului asupra bunurilor sale mobile sau imobile, cu scopul menţinerii acestora în patrimoniul său spre a putea servi la nevoie pentru garantarea executării silite a unei creanţe ce s-ar obţine împotriva sa”.

Mai mult, pronunţându-se asupra soluţiei legislative similare celei criticate în prezenta cauză, respectiv asupra dispoziţiilor art. 53 din Legea nr. 85/2006, printr-o decizie anterioară, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că bunurile indisponibilizate prin măsuri procesuale penale au un regim legal diferit, impus de existenţa unei proceduri speciale penale, ca urmare a importanţei valorilor sociale ocrotite de lege, raţiune pentru care se derogă de la dreptul comun al procedurii insolvenţei, a cărui regulă este că bunurile înstrăinate sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanţii reale mobiliare sau drepturi de retenţie, de orice fel, ori măsuri asigurătorii, excepţia fiind măsurile asigurătorii sau măsurile preventive specifice, instituite în cursul procesului penal. Curtea a stabilit că prin prevederile legale criticate este garantat, în mod egal, dreptul de proprietate pentru toţi creditorii debitorului aflat în faliment, în sensul că toţi creditorii se pot îndestula din averea debitorului, prin distribuirea sumelor rezultate din vânzarea bunului în procedura falimentului, în ordinea de prioritate stabilită de prevederile Legii nr. 85/2006, fiind în consonanţă cu sensul noţiunii de procedură a falimentului, respectiv acea procedură de insolvenţă concursuală colectivă şi egalitară care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, potrivit art. 3 pct. 23 din Legea nr. 85/2006.

De asemenea, Curtea a reţinut că prevederile art. 53 din Legea nr. 85/2006 trebuie interpretate şi aplicate în coroborare cu celelalte norme în materia insolvenţei, cu Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte măsurile asigurătorii şi măsurile preventive, în funcţie de evoluţia şi stadiul acestor proceduri, aspecte ce ţin de resortul instanţei de judecată şi al autorităţilor îndrituite cu ducerea la îndeplinire a măsurilor instituite prin aceste acte normative.

Mai mult, indisponibilizarea nu conferă acestor bunuri caracter de inalienabilitate şi insesizabilitate, aşa cum reţine Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 2 din 19 februarie 2018, ceea ce conduce la concluzia că existenţa acestei măsuri nu împietează asupra valorificării drepturilor creditorilor din procedura insolvenţei, cu atât mai mult cu cât măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal nu conferă beneficiarului acestora calitatea de creditor preferenţial în raport cu creditorii din cadrul procedurii insolvenţei.

„Altfel spus, în situaţia sechestrului penal ne aflăm în prezenţa unei creanţe eventuale, incerte, care îşi are izvorul în fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu şi care angajează răspunderea civilă delictuală a învinuitului/suspectului sau inculpatului”. În măsura în care procesul penal s-ar finaliza cu o soluţie de condamnare, creanţa eventuală a statului s-ar transforma în creanţă certă, lichidă şi exigibilă, care ar avea caracterul unei creanţe bugetare şi care s-ar putea pune în executare cu respectarea normelor din Codul de procedură fiscală.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2020, statuând cu privire la posibilitatea înstrăinării bunurilor asupra cărora au fost instituie măsuri asigurătorii în cadrul unui proces penal de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenţei.

De altfel, însuşi legiuitorul din materie penală a prevăzut posibilitatea ca măsura penală a confiscării să îşi producă efecte chiar în cazul înstrăinării bunurilor supuse unei asemenea măsuri, potrivit art. 112 alin. (3) din Codul penal, în cazul în care bunurile ce urmează a fi supuse confiscării nu se mai regăsesc în posesia sau patrimoniul infractorului, iar persoana căreia îi aparţin nu a cunoscut scopul folosirii lor, confiscându-se echivalentul în bani al acestora.

Prin soluţia pronunţată, instanţa supremă a statuat că „în interpretarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1), art. 102 alin. (8) şi art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 249 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală de la 1968), existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane juridice, anterior deschiderii procedurii insolvenţei, în vederea confiscării speciale, a reparării pagubei produse prin infracţiune sau a garantării executării cheltuielilor judiciare: a) nu suspendă procedura de lichidare prevăzută de Legea nr. 85/2014 în ceea ce priveşte bunul sechestrat; b) nu este de natură a indisponibiliza bunul asupra căruia a fost începută procedura de valorificare conform dispoziţiilor Legii nr. 85/2014; c) nu împiedică lichidarea bunurilor efectuată de lichidatorul judiciar în exercitarea atribuţiilor conferite de Legea nr. 85/2014”.

Având în vedere argumentele expuse, precum şi faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, interpretarea dată dispoziţiilor art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti, inclusiv pentru judecătorul-sindic din cadrul tribunalului sau, după caz, al tribunalului specializat competent cu soluţionarea procedurii insolvenţei, Curtea Constituţională constată că dispoziţiile criticate, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2020, sunt în acord cu prevederile art. 16 alin. (2), ale art. 44, precum şi ale art. 53 din Constituţie.

Astfel, Curtea decide:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate vizând dispoziţiile art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.”

Efectele luării măsurii asigurătorii ulterior deschiderii procedurii de insolvență

Dispozițiile art. 88 din Legea nr. 85/2014 sunt clare, în sensul că măsurile nu vor avea efect față de creditori dacă sunt înscrise în registrele publice ulterior deschiderii procedurii insolvenței. Așadar, chiar și în ipoteza în care măsura asigurătorie a fost dispusă anterior deschiderii insolvenței, dar a fost înscrisă în registrele publice ulterior acestui moment, aceasta nu va fi opozabilă terților.

Art. 88 din Legea nr. 85/2014

Dacă la data deschiderii procedurii un drept, act sau fapt juridic nu devenise opozabil terților, înscrierile, transcrierile, intabulările și orice alte formalități specifice necesare acestui scop, inclusiv cele dispuse în cursul unui proces penal în vederea confiscării speciale și/sau extinse, efectuate după data deschiderii procedurii, sunt fără efect față de creditori, cu excepția cazului în care cererea sau sesizarea, legal formulată, a fost primită de instanță, autoritatea ori instituția competentă cel mai târziu în ziua premergătoare hotărârii de deschidere a procedurii. Înscrierile efectuate cu încălcarea acestui articol se radiază de drept.

Având în vedere faptul că legea nu interzice înscrierea în registrele publice a măsurii asigurătorii, ci doar radierea de drept, în practică e greu de imaginat o radiere de drept, de regulă sechestrul se notează, un posibil remediu fiind contestația împotriva modului de aducere șa îndeplinire a măsurii, întemeiată pe disp. Art. 250 Cod proc. pen., urmând ca hotărârea judecătorului de drepturi și libertăți ori a instanței penale să constituie temeiul pentru radierea măsurii. Un impediment în utilizarea acestui remediu ar fi pe de-o parte, termenul de 3 zile în care poate fi formulată contestația, iar pe de altă parte momentul de la care curge acest termen, mai precis punerea în executare a măsurii, ori în ceea ce privește notarea sechestrului penal în cartea funciară a imobilului, creditorii nu sunt informați de măsura asigurătorie.

Notarea măsurii asigurătorii a sechestrului penal în Cartea Funciară constituie un impediment în valorificarea bunului imobil în cadrul procedurii de insolvenţă, iar în practică este dificil de radiat măsura sechestrului penal din cartea funciară a imobilului, în principal din cauza Ordinului ANCPI nr. 700/2014, care prevederea la art. 167 alin. (1) din Regulamentul anexa la Ordinul ANCPI că sechestrul dispus în condițiile art. 249 Cod proc.pen. „se radiază numai în baza acordului instituției care a dispus măsura asigurătorie”.

Ca urmare a adoptării Ordinului ANCPI nr. 600/2023[1], Regulamentul-anexă la acesta prevede, la art. 191 alin. (7), că radierea notării sechestrului se efectuează, printre altele, și în baza „contractului de vânzare bunuri încheiat în baza Legii nr. 85/2014 privind procedura insolvenței, cu excepția măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale și/sau confiscării extinse.”

Această modificare pune capăt controverselor în această materie, registratorul de carte funciară având așadar posibilitatea radierii notării sechestrului fără a mai avea posibilitatea de a invoca necesitatea acordului procurorului sau judecătorului pentru a putea proceda la radierea măsurii asigurătorii.

Reținem și considerentele Deciziei nr. 2/2018 paragraful 96, „Nu poate fi acceptată ideea potrivit căreia creditorul titular al unei creanțe ar trebui să obțină cu prioritate o hotărâre a instanţei penale de ridicare a sechestrului într-o procedură de contestare a acestuia pe calea prevăzută de art. 250 din Codul de procedură penală, singurele aspecte pe care instanța penală le poate verifica într-o astfel de procedură fiind cele privitoare la legalitatea măsurii şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, iar nu şi chestiunea restabilirii ordinii de preferință în caz de concurs între creditori”.

[1] Ordinul ANCPI nr. 600/2023 publicat în Mon. Of. nr. 125/14.02.2023

Sentința civilă nr. 1809/16.06.2022 pronunțată de Judecătoria Câmpina

Prin Sentința civilă nr. 1809/16.06.2022 pronunțată de Judecătoria Câmpina[1], s-a reținut că: „(…) din moment ce bunul ipotecat a fost înstrăinat în cursul procedurii de executare silită, terțul adjudecatar nu mai are de ce să suporte menținerea notării referitoare la sechestru atât timp cât persoana în beneficiul căreia a dispus sechestrul nu poate să mai procedeze la urmărirea bunului, deoarece el a fost vândut silit în mod permis de lege, chiar și în prezența sechestrului, iar nu voluntar de către debitor”.

[1] https://www.unpir.ro/sites/default/files/2023-06/Revista_Phoenix_nr_84color.pdf , pag. 27

Garantarea dreptului terților de bună-credință la un proces echitabil

În ipoteza în care administratorul sau asociatul unei societăți comerciale este inculpat într-un proces penal, în România sau străinătate, se pot dispune măsuri asigurătorii asupra produsului presupusei infracțiuni, până la soluționarea cauzei penale.

Instituirea acestor sechestre față de asociat sau administrator poate conduce la insolvența societății, iar un exemplu în acest sens ar fi dezvoltatorii imobiliari, unde există un număr de promitenți-cumpărători ai apartamentelor din blocurile aflate in stadii diferite de construcție.

O speță actuală în materie este situația complexului imobiliar Terra Residence din Voluntari, unde dezvoltatorul ar fi reușit să strângă aproximativ 2,5 milioane de euro avans de la 60 de cumpărători, însă dezvoltatorul a construit doar doar două din cele trei clădiri și și-a însușit în mod fraudulos peste 14 milioane de euro[1]. Dosarul de insolvență nr. 16416/3/2009 se află încă pe rolul Tribunalului București, procedura generală de insolvență împotriva SC TERRA VISION SRL fiind deschisă la data de 01.06.2009, judecătorul sindic dispunând ridicarea dreptului de administrare și interzicerea administratorilor societății de a înstrăina acțiunile sau părțile sociale și indisponibilizarea acestora în registrele speciale de evidență. Următorul termen de judecată a fost stabilit la data de 29.01.2024, prin urmare se poate constata că un dosar de insolvență se poate întinde și pe o perioadă de 15 ani, în situația în care se desfășoară î. 

Această societate a intrat în faliment la data de 18.11.2013, iar la data prezentă încă se află pe rol dosarul nr. 16416/3/2009/a4 având ca obiect atragerea răspunderii personale patrimoniale față de persoanele care au cauzat starea de insolvență a societății, fiind dispusă efectuarea unei expertize contabile având ca obiectiv: stabilirea pentru fiecare dintre pârâţi a sumelor ce au fost depuse sau virate în conturile debitoarei dintre cele încasate cu titlu de preţ în numele societăţii debitoare Terra Vision SRL, în temeiul antecontractelor şi contractelor de vânzare încheiate de societate în perioada 21.12.2005-01.06.2009. În acest sens, expertul va stabili: – care sunt antecontractele de vânzare-cumpărare/contractele de vânzare-cumpărare încheiate, în numele societăţii debitoare, de fiecare pârât; – sumele încasate cu titlu de preţ corespunzător fiecărui antecontract/contract încheiat.

Se observă[2] că, la termenul de judecată din 11.04.2022, judecătorul sindic a încuviinţat cererea de suplimentare a probatoriului solicitată de pârâţii Pănţuroiu Mironel şi Chioariu Daniel Anton și a dispus emiterea unei adrese către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru a comunica stadiul (cu indicarea persoanelor care fac obiectul urmării penale şi faptele cercetate) dosarului având ca obiect infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 al. 1 lit. a din Legea 241/2005 pentru care a fost începută urmărirea penală prin ordonanţa nr. 449/P/2015 din data de 02.06.2015 a DNA – Secţia de combatere a corupţiei, dosar ce a fost format în urma disjungerii şi declinării cauzei prin rechizitoriul întocmit în dosarul nr. 555/P/2016 în data de 12.06.2017 de DNA- Secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie. Se va ataşa adresei copie a rechizitoriului din dosarul nr. 555/P/2016.

            Atunci când administratorul sau asociatul sunt urmăriți penal într-un alt stat, se pune problema unui concurs de proceduri judiciare, între procedura de insolvență desfășurată în România și procedura penală din străinătate.

[1] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/topul-inselaciunilor-imobiliare-1-000-de-romani-se-zbat-sa-recupereze-70-de-milioane-de-euro-105007

[2] Informațiile publice de pe portal.just.ro

Convenția Consiliului Europei de la Varșovia din 2005, ratificată prin Legea nr. 420/2006, art. 1 lit. d) confiscarea și lit. g) sechestrul

• Prin Convenția Consiliului Europei de la Varșovia din 2005, ratificată prin Legea nr. 420/2006, art. 1 lit. d) confiscarea și lit. g) sechestrul , se aduc următoarele definiții:

– „confiscare se referă la o măsură dispusă de o instanţă judecătorească ca urmare a unei proceduri referitoare la una sau mai multe infracţiuni, măsură care are ca rezultat privarea permanentă de acel bun”;

– „blocarea sau punerea sub sechestru înseamnă interzicerea temporară a transferului, distrugerii, conversiei, înstrăinării ori deplasării bunurilor sau luarea în custodie temporară ori preluarea controlului asupra bunurilor în baza unei hotărâri emise de o instanţă sau de o altă autoritate competentă”.

Cu privire la garanţiile pentru terţi, art. 8 prevede: „Fiecare parte adoptă măsurile legislative şi alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a se asigura că persoanele interesate, afectate de măsurile prevăzute la art. 3, 4 şi 5 şi de celelalte prevederi în materie din prezenta secţiune, dispun de posibilitatea de a avea acces efectiv la justiţie pentru a-şi apăra drepturile”.

Directiva 2014/42/UE privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană

La punctul 33 din preambul se prevede că „Prezenta directivă afectează în substanţa lor drepturile persoanelor, nu numai ale celor suspectate sau învinuite, dar şi ale terţilor care nu fac obiectul urmăririi penale. Prin urmare, este necesar să se prevadă garanţii şi căi de atac specifice pentru a garanta respectarea drepturilor fundamentale ale acestora în punerea în aplicare a prezentei directive. Aceasta include dreptul de a fi audiat pentru terţii care pretind că sunt proprietarii bunurilor în cauză sau care pretind că ar avea alte drepturi patrimoniale («drepturi reale», ius in re), precum dreptul de uzufruct. Ordinul de îngheţare a bunurilor ar trebui comunicat persoanei afectate cât de curând posibil după executarea acestuia. Cu toate acestea, autorităţile competente ar putea amâna comunicarea ordinului respectiv către persoana afectată din motive legate de buna desfăşurare a anchetei”.

Iar art. 6 – Confiscarea aplicată terţilor –prevede la alin. (1) regula, iar la alin. (2) garanţia pentru terţi:

„(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor sau a altor bunuri a căror valoare corespunde produselor care, în mod direct sau indirect, au fost transferate de o persoană suspectată sau învinuită către terţi sau care au fost dobândite de terţi de la o persoană suspectată sau învinuită, cel puţin în cazurile în care terţii ştiau sau ar fi trebuit să ştie faptul că scopul transferului sau al achiziţionării era evitarea confiscării, pe baza unor elemente de fapt şi circumstanţe concrete, inclusiv a faptului că transferul sau dobândirea a avut loc în mod gratuit sau în schimbul unei sume de bani semnificativ mai reduse decât valoarea de piaţă a bunurilor.

(2) Alineatul (1) se interpretează astfel încât să nu aducă atingere drepturilor terţilor de bună credinţă” (s.n.).

La art. 8 intitulat ”Garanţii ”se prevede în alin. (1) şi (9) următoarele: „(1) Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a se asigura că persoanele afectate de măsurile prevăzute în prezenta directivă au dreptul la o cale de atac eficace şi la un proces echitabil, în vederea exercitării drepturilor acestora.” ; alin „(9) Terţii au dreptul de a pretinde un titlu de proprietate sau alte drepturi reale, inclusiv în cazurile menţionate la articolul 6.”

Regulamentul (UE) 2018/1805 al Parlamentului European şi al Consiliului din 14 noiembrie 2018 privind recunoaşterea reciprocă a ordinelor de indisponibilizare şi de confiscare

Cu privire la măsura sechestrului, sunt relevante următoarele prevederi :

• art. 8 lit. f) din Regulament prevede că „în situaţii excepţionale, există motive serioase să se creadă, pe baza unor probe specifice şi obiective, că executarea ordinului de indisponibilizare ar conduce, în circumstanţele specifice ale cazului, la o încălcare vădită a unui drept fundamental relevant astfel cum se prevede în cartă, în special dreptul la o cale de atac efectivă, dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare”;
• art. 12 alin (2) din Regulament, ”Ţinând cont de circumstanţele cazului, autoritatea de executare poate prezenta o cerere motivată autorităţii emitente pentru a limita perioada în carebunurile urmează a fi indisponibilizate (…)”
• Art. 327 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – Autorităţi emitente şi de executare: „(3) Ordinele de indisponibilizare se execută de către parchetul de pe lângă tribunal, în faza de urmărire penală, şi de tribunal, în cursul judecăţii.(…) (5) Ordinele de confiscare se execută de către tribunal. (6) Competenţa teritorială a autorităţii de executare se determină în funcţie de locul în care se află bunul pentru care a fost emis ordinul de indisponibilizare (…)”.
• Art. 33 din Regulament – Căi de atac: „(1) Persoanele afectate au dreptul la căi de atac efective în statul de executare împotriva hotărârii privind recunoaşterea şi executarea ordinelor de indisponibilizare în conformitate cu articolul 7 şi a ordinelor de confiscare în conformitate cu articolul 18. Dreptul la o cale de atac se invocă în faţa unei instanţe competente din statul de executare în conformitate cu legislaţia sa. În ceea ce priveşte ordinele de confiscare, invocarea unei căi de atac ar putea avea efect suspensiv în cazul în care legislaţia statului de executare prevede acest lucru.”

Cu privire la confiscare, sunt relevante prevederile de la art. 19 din regulament, potrivit cărora „(e) executarea ordinului de confiscare nu este posibilă în temeiul legislaţiei statului de executare din cauza drepturilor persoanelor afectate, inclusiv atunci când imposibilitatea decurge din exercitarea căilor de atac în conformitate cu articolul 33;(g) în conformitate cu certificatul de confiscare, persoana împotriva căreia a fost emis ordinul de confiscare nu a compărut la procesul în urma căruia a fost emis ordinul de confiscare aferent unei condamnări definitive (…).

Garanțiile prevăzute de Codul de procedură penală

La art. 366 Cod proc. pen. denumit ”Participarea persoanei vătămate și a altor subiecți procesuali la judecată și drepturile acestora”, se prevede la alin. (3) că ”Persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării pot fi reprezentate de avocat și pot formula cereri, ridica excepții și pune concluzii cu privire la măsura confiscării.”

            Prin urmare, se constată că legiuitorul nu a prevăzut obligația instanței de a cita persoanele a căror bunuri sunt vizate de măsura confiscării. Se ridică întrebarea dacă această soluție legislativă permite totuși exercitarea dreptului la apărare, având în vedere că pentru asigurarea dublului grad de jurisdicție, introducerea în cauză a terțului trebuie să poată fi realizată încă din etapa fondului.[1]

            Ca o concluzie reținută în doctrină[2], premisa asigurării unei căi de atac efective trebuie să fie citarea terţului (altă persoană decât inculpatul) în chiar procedura în care se dezbate şi este susceptibilă de a fi dispusă confiscarea. Astfel, măsura de siguranţă a confiscării vizează bunurile, pornind de la premisa stării de pericol decurgând din deţinerea respectivelor bunuri (uzual, produsele infracţiunilor). Însă bunurile pot intra în circuitul civil şi pot ajunge în patrimoniul altor persoane: sub forma dreptului de proprietate al debitorului intrat în procedură de insolvenţă sau sub forma dreptului de ipotecă al creditorului înscris la masa credală cu titlu de creditor garantat.

Iar dreptul de proprietate al terţilor-creditori este garantat şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

S-a exprimat în doctrină următoarea opinie: ”Chiar dacă asociatul ori administratorul companiei este inculpat pentru o infracţiune care atrage şi măsura de siguranţă a confiscării, trebuie analizat modul de dobândire a bunurilor companiei supuse procedurii insolvenţei. Aceasta întrucât deseori bunurile companiei (având ca obiect de activitate, de exemplu, edificarea de clădiri rezidenţiale) s-au dobândit prin debt (contractare de finanţări de la bănci sau instituţii financiare nebancare) şi nu prin equity (contribuţia asociatului). Dincolo de o analiză specifică sub acest aspect, această diferenţă este, uzual, uşor de confirmat prin tabelul creditorilor, în care asociatul este înscris cu o creanţă subordonată, de valoare redusă (capitalul social, în general la nivelul minim legal), prin comparaţie cu valorile creanţelor finanţatorilor înscrişi în tabel.”[3]

            Acestei opinii i s-ar putea aduce următoarea critică- legiuitorul a prevăzut la art. 250² C. pr. pen., dispoziții exprese privind verificarea măsurilor asigurătorii: „În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 250 1 aplicându-se în mod corespunzător”.

[1] A se vedea în acest sens și articolul Garantarea procesului echitabil pentru persoanele – altele decât inculpatul – ale  ăror bunuri, pretins provenite din săvârșirea de fapte penale, sunt supuse confiscării speciale ori confiscării extinse, în Dreptul nr. 1/2015, pp. 172-173

[2] Revista de insolvenţă nr. 85, iulie-septembrie 2023, Phoenix, Av. Dr. Antoniu Obancia, Drepturile terților de bună-credință în procedura internațională de recunoaștere reciprocă a ordinelor privind indisponibilizarea și confiscarea produselor infracțiunii

[3] Op cit. supra